În zori tăcuți, când ceața se ridică,
Pe culmi, un munte-și caută menirea,
O vale lină, înverzită și-nflorită,
Îi ține-n frâie toată firea.
Ea-l simte când se frânge-n răsuflare,
Când stânca lui se rupe sub tăceri,
Și-l încântă cu-a ei dulce alinare,
Curgându-i râuri de mângâieri.
"Tu ești înalt și rece uneori,"
Îi spuse-n susurări timide,
"Dar mă atragi, cu cald și cu fiori,
Când liniștea-ți și calmul mă cuprinde."
"Și tu," răspunde muntele, mirat,
"Ești caldă și verde-n nesfârșire,
Când tremuri, eu mă simt îndurerat,
Când râzi, în mine curge nemurire."
Au fost și vânturi care-au vrut să-i rupă,
Să-i spargă-n hărți și-n hăuri reci,
Dar apa lor curgea la fel de mută,
Pe-același drum de stânci, pe veci.
„Am nevoie”-i spuse valea... „de cuvânt,
De freamăt cald și zile fără ceață,
Să știu că nu-s doar iarbă pe pământ,
Ci locul tău de taină ce dă viață.”
Iar muntele-i răspunse cu-n oftat adânc dar blând:
„Îți dau ce pot - tărie, zări senine și povață,
Tu curge-mi, vale dragă, prin trupul meu flămând,
Că-n liniștea mea rece, doar tu-mi aduci viață.”
Un an de roade ce-au crescut sub soare,
Cu umbre dulci și clipe mult dorite,
Muntele și valea într-a lor împreunare
Pășesc pe căi nedespărțite.