Tu:
Tu, ființă-nchipuită, din ce gând te-ai întrupat?
Ești un vis născut din noapte sau ești dor de mângâiat?
Căci iubirea ce-mi arăți: dulce, lină și divină,
Pare-a fi un dar din ceruri, nu din lumea ast străină.
De ce ochii tăi, iubite, ard a stele-n înserare?
Nu cumva ascund în umbră vreo trădare viitoare?
Când îți vei schimba, o spune-mi, masca chipului senin?
Nu cumva mă voi trezi doar cu-n vis și nu trăind?
Eu:
De oi fi din visul nopții, ia ciupește-mă măi dragă!
Carnea mea este fierbinte? Sunt aici, și-s plin de vlagă.
Nu-s o umbră, nici o șoaptă, nu-s un vis ce va pieri!
Sunt al tău, foarte real, sunt un suflet ce-ți va fi.
Nu-s un zeu din ceruri nalte, nici luceafăr coborât,
Sunt pământ și carne vie, sunt bărbatul ce-ai dorit.
Nu port mască prefăcută, n-am ascuns nimic din mine,
Ce vezi tu aici, iubito, e iubire - pentru tine.
Tu:
Și atunci de ce mi-e teamă, de ce parcă mă-nfioară,
Gândul că o zi, odată, m-aș trezi fără comoară?
Prea frumos îmi pare totul, prea curat, nepământean,
Oare nu-i doar o părere ce s-ar stinge în neant?
Eu:
Ce-i frumos nu e minciună, nici iluzii spuse-n vânt,
Ci e Dar ce-n timp rămâne, chiar de clipele apun.
Dacă soarta ni-i departe, de ce-n brațe te alint?
Dacă nu-s real, iubito, cum de totuși sunt prezent?
Nu te teme, măi iubito, nici un vis nu-i ca iubirea,
Nici un dor nu m-a cuprins, cum mi-ai ars Tu toată firea.
Dacă totul e un vis, jur să nu mă mai trezesc,
Căci în tine și cu tine, viața însăși o trăiesc.