Ne-am întâlnit sub ceruri dintr-un vis,
Pe drumuri paralele, tăcute, ne-a fost scris.
Vorbeam aceeași limbă, dar nu același dor,
Eu căutam un braț, tu liniște-n decor.
Ți-am dat din mine foc și ai primit lumină,
Uneori te-ascundeai în umbră, temându-te de vină.
Eu am zidit cu tine prin vorbe, fapte și atingeri,
Ne-a fost bine cât a fost, cerând fără să ceri.
Am fost prezent, dar suspectat cu teamă,
Oi fi trimis de tata? Sau doar o nouă dramă?
Ți-am scris cu flori, cu gânduri și cu suflet,
Și ai citit din ele doar ce-ți părea corect.
Ai cerut să-ți fiu aproape, făr’ ca să stric ceva,
Să bat la uși închise, visând, sperând la aievea.
Eu, simplu și deschis, cu pași spre tine,
Tu, frumoasă și senină, cu pași între destine.
Poate-am fost sfinții dintr-o altă catedrală,
Sau corăbii pornite din aceeași stea polară.
Faptele și gândul ne-au purtat în ape inegale,
Tu spre îndoială, eu spre atingerile tale.
N-am fost deloc perfect, nu-ți port nicio ranchiună
Ne port în gând și-n suflet, pe-amândoi, împreună.
Dar ce-a fost ce-am trăit? Iluzie? Poate. Dar nu știu...
Doi răstigniți între „devreme” și... „prea târziu”.
Nu toate rănile cer glas sau pansament,
Unele-s tăcute, precum arborii în vânt.
Și-nvață omul tot că iubirea nu e lanț,
Ci e-o plecare blândă, când pașii sunt distanți.
Am lăsat ce-a fost să curgă, fără vină,
Ca ploaia care spală, dar nu ține de mână.
Te iert în gând și suflet, mă iert pe mine-ntreg,
Că n-am știut să fim, și c-am știut să plec.
Regret ce-am fost când trupu-ți vibra în palma mea.
Mi-a fost amar să rup ce-am fost, toată dragostea...
A fost adânc, a fost prea viu, prea greu —
Dar m-am desprins, ca să nu ne facem rău.